24 noiembrie 2008

The rules for being human



1. You will receive a body.
You may like it or you may hate it, but it will be yours for the entire period of this time around. So, get use to it and love it.

2. You will learn lessons.
You are enrolled in a full-time informal school called "Life". Each day you will have the opportunity to learn lessons. You may like the lesson or think them irrelevant and stupid.
You may leave the school without passing all the lessons, but then you will have to study again in another school or in another way.

3. There are no mistakes, only lessons.
Growth is a process of trial and error. There is no punishment, unless you punish yourself.

4. A lesson is repeated until learned.
A lesson will be presented to you in various forms (and lives) until you have learned it. When you've learned your lesson, then you can go to the next level. Just like a computer game :)

5. Learning lessons does not end.
If you are alive, there are lessons to be learned :) If after your death there will unlearned lessons for you spirit, you are coming again :)

6. "There" is not better then "Here".
When your "there" will become a "here", you will simply obtain another "there" that will again look better then "here".

7. Others are merely mirrors of you.
You cannot love or hate something about another person unless it reflects something you love or hate about yourself.

8. What you make of your life is up to you.
You have all the tools and resources you need. What you do with them is up to you. The choice is all yours.

9. Your answers are inside you.
The answers to Life's questions are inside you. All you need is to look inside, listen in quite and trust yourself.

10. You will forget all this and start again and again and again ... the circle won't stop until you want it and do something about it.


PS: M-am apucat sa citesc o carte. Mai rar dar mi se mai intimpla.
Spre marea mea mirare ... imi pare interesanta :)
Se numeste Chicken Soup for the Soul (101 stories to open the heart and rekindle the spirit).
Regulile sunt de acolo, insa eu le-am mai comentat un pic.

19 noiembrie 2008

Imi las aripile sa creasca



Incerc sa ma simt. Incer sa-mi imaginez cum arat fara acesta haina din piele impletita cu singe, cusuta cu par si decorata cu unghii roase.

Incerc sa ma studiez. Sa inteleg de ce culoare sunt cind sunt goala ... fara trup.

Incerc sa-i simt pe altii. Incerc sa-i vad pe altii fara trup. Imi este greu. Sunt oarba.
Pe unii ii simt atit de aproape, atit de intens si atit de constant.
Pe unele persoane pot sa le simt aproape chiar daca nu le cunosc sau le cunosc putin, pe altii insa ... ii simt departe cu toate ca ne cunoastem de mai mult timp.

Eu cred in energie.
Iar extazul spiritual savurat in timpul contopirii energiilor, cred ca ar putea fi "dragostea".
Iar cind energiile se atrag, numesc asta "chemistry/instinct/pasiune".
Totul este atit de simplu. Este sau nu este. Atit. Putzin - nu exista.

Uneori ma simt plina, uneori secata. Uneori simt ca o primesc de la cineva, uneori o dau intens pentru ca simt ca merita. Imi place sa ma joc cu ea, si imi place la nebunie cum se joaca ea in mine. O simt cum curge. Cum ma cuprinde, cum ma ridica si cum ma coboara.
Ea imi da aripi, iar eu din prostia mea si din greselele mele constante involuntare mi le tai.

M-am hotarit, imi las aripile sa creasca! O primesc!

11 noiembrie 2008

Meditatii intr-o noapte de noiembrie

Eu stiu ca nu am voita.
Eu stiu ca tot ce scriu, pictez, sau gindesc este numai ca sa-i dau o palma vointei mele inexistente.

Dar, poate nu stiu nimic. Ma simt atit de zapacita cind incerc sa aflu ceva din sufletul meu. Ar trebuie sa ma apuc sa studiez si ceva din psihologie, poate daca m-as cunoaste si lucrurile s-ar petrece altfel.

E foarte greu sa ma cunosc pe mine insumi. Nu ma pot analiza serios, pentru ca imi trec atit de multe ginduri prin minte, aud voci ... tocmai atunci cind am nevoie de mai multa patrundere.

Apoi, nu stiu de unde sa incep. Nu mai pricep nimic. Nu pot destinge de ceea ce e firesc in sufletul meu, de ceea ce nu exista decit prin imaginatie.
Nu ma recunosc in multe ginduri. Nu pricep de ce sunt citeodata trista si de ce alta data imi place sa umplu cu fleacuri glumete si superficiale unele discutii.
Dovada lipsei mele de vointa o am chiar in clipele acestea. In loc sa lupt impotriva imbecilitatii nostalgice a noptii de noiembrie, sa ma biciuiesc pina la singe si sa cad in extaz de placere, m-am asezat la comp si scriu...lucruri timpite, care in fond nu conteaza, si nu le va citi nimeni.

Trebuie sa ma cunosc. Trebuie odata sa stiu cine sunt si ce vreau. Partea cu "ce vreau" e inca ok, dar cu "cine sunt" e jale de tot.

Am hotarit de mai multe ori sa ma analizez pina la capt, sa patrund cit mai adinc si mai calm in suflet. Dar ... n-am izbutit, jalnice tentative... Niciodata nu m-am putut concentra. Nu pot gindi asupra mea insumi. De cite ori incerc sa ma analizez, ma trezesc intr-un intunerit desavirsit. Unde as putea fi eu insumi?

Cite ore am petrecut in incercari sa ma regasesc. Nici pina acum nu inteleg care este rostul hotaririi mele de a-mi regasi sufletul. Daca sufletul meu nu este unul ... ci o infinitate, cum pot sa-l cunosc pe cel adevarat?

Sufletul meu...iata ce ma tulbura. Nu-l pot aduce la lumina. As vrea sa-l gasesc, sa-l masor, sa-l cintaresc, si sa-l pretuiesc in valori, dar esuez...
As vrea sa stiu daca sufletul meu este unul tinar sau batrin...intelept sau putred de prost. As spune atunci: asa mi-e sufletul si asa vreau eu. Dar eu ma indrept prin viata de un suflet orb. As vrea sa stiu cine sunt, dar nu stiu. Am scris jurnale inutile ca sa descopar, dar n-am izbutit. Privesc in mine si vad atit de mult trasaturi straine, contradictorii.

Un an ... a trecut un an ... de atunci ...

Si nu a murit nici unul din noi, dar parca am murit de mai multe ori.
Mi-am revazut viata, am retrait la infinit momentele.
Ce departe imi par unele lucruri si cit de aproape sunt de altele.
Cita obsesie traieste in mine. Uneori mi-e frica sa ma gindesc cit de obsedata pot fi de amintiri. Vreau sa trec calm peste asta, dar nu pot. Eram atit de pura, gindeam atit de pozitiv...dar m-am racit cu totul.

Dar aceast lucru nu ar trebui sa ma indurereze. Oare nu mi-am dorit eu singura aceasta? Sunt rece, indiferenta, si nu-mi mai pasa.

Dar totusi ... simt...simt ca-mi lipseste ceva masiv, fromos, calm, sigur, intim - cu care sa ma contopesc. Ce-mi lipseste?
Truda mea, nu va lamuri nimic. Deasupra tuturor ipotezelor si explicatiilor va ramine neclintit faptul ca pe mine ma clatina vinturile.
M-am saturat de vinturi, vreau pace, vreau steguletze colorate pe virful muntelui, vreau aier ...pace in suflet si nimic altceva.

Vreau casa mea pustie ... doar cu niste perdele albe, ce usor sunt leganate de briza.
Vreau iarba verde de sub picioare. Vreau sa alerg catre acel scrinciob ce este in ograda. Vreau sa vad marea dindu-ma in scrinciob, vreau ... vreau visul meu inapoi!

Vreau sa fiu numai eu si misterul meu in oglindiri.