Eu stiu ca nu am voita.
Eu stiu ca tot ce scriu, pictez, sau gindesc este numai ca sa-i dau o palma vointei mele inexistente.
Dar, poate nu stiu nimic. Ma simt atit de zapacita cind incerc sa aflu ceva din sufletul meu. Ar trebuie sa ma apuc sa studiez si ceva din psihologie, poate daca m-as cunoaste si lucrurile s-ar petrece altfel.
E foarte greu sa ma cunosc pe mine insumi. Nu ma pot analiza serios, pentru ca imi trec atit de multe ginduri prin minte, aud voci ... tocmai atunci cind am nevoie de mai multa patrundere.
Apoi, nu stiu de unde sa incep. Nu mai pricep nimic. Nu pot destinge de ceea ce e firesc in sufletul meu, de ceea ce nu exista decit prin imaginatie.
Nu ma recunosc in multe ginduri. Nu pricep de ce sunt citeodata trista si de ce alta data imi place sa umplu cu fleacuri glumete si superficiale unele discutii.
Dovada lipsei mele de vointa o am chiar in clipele acestea. In loc sa lupt impotriva imbecilitatii nostalgice a noptii de noiembrie, sa ma biciuiesc pina la singe si sa cad in extaz de placere, m-am asezat la comp si scriu...lucruri timpite, care in fond nu conteaza, si nu le va citi nimeni.
Trebuie sa ma cunosc. Trebuie odata sa stiu cine sunt si ce vreau. Partea cu "ce vreau" e inca ok, dar cu "cine sunt" e jale de tot.
Am hotarit de mai multe ori sa ma analizez pina la capt, sa patrund cit mai adinc si mai calm in suflet. Dar ... n-am izbutit, jalnice tentative... Niciodata nu m-am putut concentra. Nu pot gindi asupra mea insumi. De cite ori incerc sa ma analizez, ma trezesc intr-un intunerit desavirsit. Unde as putea fi eu insumi?
Cite ore am petrecut in incercari sa ma regasesc. Nici pina acum nu inteleg care este rostul hotaririi mele de a-mi regasi sufletul. Daca sufletul meu nu este unul ... ci o infinitate, cum pot sa-l cunosc pe cel adevarat?
Sufletul meu...iata ce ma tulbura. Nu-l pot aduce la lumina. As vrea sa-l gasesc, sa-l masor, sa-l cintaresc, si sa-l pretuiesc in valori, dar esuez...
As vrea sa stiu daca sufletul meu este unul tinar sau batrin...intelept sau putred de prost. As spune atunci: asa mi-e sufletul si asa vreau eu. Dar eu ma indrept prin viata de un suflet orb. As vrea sa stiu cine sunt, dar nu stiu. Am scris jurnale inutile ca sa descopar, dar n-am izbutit. Privesc in mine si vad atit de mult trasaturi straine, contradictorii.
Un an ... a trecut un an ... de atunci ...
Si nu a murit nici unul din noi, dar parca am murit de mai multe ori.
Mi-am revazut viata, am retrait la infinit momentele.
Ce departe imi par unele lucruri si cit de aproape sunt de altele.
Cita obsesie traieste in mine. Uneori mi-e frica sa ma gindesc cit de obsedata pot fi de amintiri. Vreau sa trec calm peste asta, dar nu pot. Eram atit de pura, gindeam atit de pozitiv...dar m-am racit cu totul.
Dar aceast lucru nu ar trebui sa ma indurereze. Oare nu mi-am dorit eu singura aceasta? Sunt rece, indiferenta, si nu-mi mai pasa.
Dar totusi ... simt...simt ca-mi lipseste ceva masiv, fromos, calm, sigur, intim - cu care sa ma contopesc. Ce-mi lipseste?
Truda mea, nu va lamuri nimic. Deasupra tuturor ipotezelor si explicatiilor va ramine neclintit faptul ca pe mine ma clatina vinturile.
M-am saturat de vinturi, vreau pace, vreau steguletze colorate pe virful muntelui, vreau aier ...pace in suflet si nimic altceva.
Vreau casa mea pustie ... doar cu niste perdele albe, ce usor sunt leganate de briza.
Vreau iarba verde de sub picioare. Vreau sa alerg catre acel scrinciob ce este in ograda. Vreau sa vad marea dindu-ma in scrinciob, vreau ... vreau visul meu inapoi!
Vreau sa fiu numai eu si misterul meu in oglindiri.
