Am pierdut periutele si am gasit printesele

Straniu ...
In ultimul timp se intimpla ceva straniu in casa mea ... sau cu mine.
Azi am observat ca au disparut toate periutele mele cu care pictez.
Cui nafig ii trebuie periutele mele?
Hmm, in ultimul timp, mai multe persoane, atit cunoscute cit si necunoscute vin la mine "in opetie", dar cine are nevoie de periutele mele?
Foarte straniu. Incerc sa-mi pastrez cumpatul. Azi seara, dupa ce mi-am baut ceaiul, am inceput sa caut in toata casa periutele mele. Incercam sa-mi amintesc unde le-as putea pune. Le-am cautat. Am scotocit timp de 3 ore in fiecare colt al casei. Dar in zadar. Periutele mele au disparut. WTF? Things are getting a bit scary. Poate e timpul sa sfintesc casa?

Incer sa identific posibilele motive:
1. Eu am amnezie, dubla personalitate, whatever, etc;
2. Cuiva i-au placut periutele mele;
3. Cineva nu mai vrea eu sa stric canvasul si vopseaua;
4. Mai este cineva in casa inafara de mine;
...

Oricum, de azi, am un nou scop in viata - sa rezolv "misterul periutelor".
...

Azi seara cit mi-am cautat "lucrurile pierdute" (nu vreau sa le declar inca disparute), am dat peste multe chestii arhaice, de existenta carora am si uitat. Prima mea albinuta desenata cu pix si creion simplu, albume de desen din clasele primare si liceu, caiete de note cu diverse melodii de la orele de flaut, agende cu note din clasa 1-12...ehh asa o nostalgie de copilarie, de timpurile cind eram princessa (asa imi spunea mama cit eram mica, desi uneori imi mai spune si acum).

La 4 ani (in '88) am realizat prima mea colectie de "tablouri" - "Printesele". Aceasta "colectie" niciodata nu a fost afisata publicului, deci voila ... lucrari arhaice de 21 de ani vechime.







Si totusi unde sunt periutele mele?

I can

I can fly

But without him I am iron bounded to the earth

I can dream

But my dreams are coming true only when he's around

I can be happy

But my truly happiness is in locked in his eyes

I can feel pain

But only he knows to convert my pain into pleasure

I can be strong

But only in his arms I surrender

I can be green

But only he makes me colorful

I can shine

But I need his light to beam forever

I can't miss

But my soul tears into pieces even if I never meet him

I can feel lonely

But he has been with me from the very start …

My angel,

My mystery,

My twin soul,

My other part of me.

My Nymphomaniac Fantasia

Asa se intituleaza ultimul meu tablou - "Nymphomaniac Fantasia".
Nu, nu l-am numit asa intentionat. Totul e mult mai simplu. Cind l-am finisat nu stiam cum sa-l intitulez, si am hotarit sa o fac in cinstea cintecului care cinta la moment in boxe (e o tehnica practicata mai des de mine cind sunt in criza de inspiratie).
In boxe s-a intimplat sa cinte Nightwish - Nymphomaniac Fantasia
Deci, m-am suit pe o sha si v-am spus istoria.

Iata cum arata tabloul "Nymphomaniac Fantasia", oil on canvas 30cm*30cm

Acum citeva detalii macro a aceluias tablou:

Vise cu Flaut si Violoncel Colorat

Intotdeauna am fost indragostita de violoncel cu toate ca patru ani am cantat la flaut.
Acum imi amintesc cu nostalgie cum imi amorteau degetele de la 4-5 ore pe zi exersand incontinuu pentru Concursul Rebublican a flautistilor junior din '97.

Ador sunetul violoncelului incepand cu Suita Nr. 1 in sol major a lui Bach si pina la Nothing else matters interpretat de Apocalyptica. In oricare gen de muzica: clasica, jazz, rock - violoncelul suna perfect. Ma rupe in bucatele marunte de tot cind il ascult live.

M-as indragosti de cineva numai pentru faptul ca poate cinta la violoncel :) In copilarie credeam ca as putea atinge culmea fericirii daca ar fi cineva sa-mi dedice o piesa compusa (ok, daca e prea complicat task-ul cu creatia proprie, atunci cel putin o piesa invatata pederost) la violoncel ... ahh vise de copil naiv.

Muzica clasica imi place din copilarie. Probabil e influenta Scolii de Arte, si desigur a mamei cu care, in aproape fiecare simbata si duminica (incepind de la virsta de 5 ani si pina la 12 ani) frecventam diverse concerte la Filarmonica Nationala, Opera si Balet, Sala cu Orga etc. Stiam cind incepe stagiunea la fiecare teatru. Am ajuns sa le cunosc si tot repertoriul. Giselle, Lacul Lebedelor, Cipolino, si Frumoasa din Padurea Adormita erau "my favorite". Imi doream o dragoste ca cea dintre Odeta si Zigrid, rideam cind Cipolino il facea sa plinga pe "Cavaler Pomidor" si intotdeauna ma intrebam "Cum poti sa adormi pe citiva ani de la faptul ca te impungi cu un simplu fus???".

Cind eram mica, la Teatrul de Opera si Balet Orchestra "din groapa" acompania dansatorii in timpul spectacolului. La pauza, rar cand ma duceam sa beau niste suc de piersici cu o bucata de tort Napoleon, in schimb, ma duceam langa "groapa" si asteptam pana se intorceau muzicantii.

Asteptam sa-i ascult cum isi acordeaza instrumentele muzicale. Cu toate ca pe unii, aceste sunete ii deranjau, mie imi placeau la nebunie si le savuram mormaind sub nas "laaaaaa".
Ce timpuri ... acum insa avem parte de balet "sub fonograma".

Azi (2 martie), am plecat de la serviciu mult mai devreme decat deobicei. La ora 18.20 eram deja la Sala cu Orga. Ferice de Festivalul Martisor, ca mai ies si eu la concerte de muzica clasica.
Stiam ca vine Philip Bride (dirijor si violonist francez) si ca va avea loc un Concert de Camera unde se va interpreta doar Vivaldi. Concert, pe care chiar nu am vrut sa-l ratez. Am mers singura. Mi s-a mai intimplat sa mai merg singura la concerte, mai ales de muzica clasica. Motive sunt diverse (despre ele voi vorbi alta data, acum voi vorbi doar despre impresii). Intotdeauna ma ia valul cind ascult muzica clasica. Incep sa regret, sa ma blestem si sa ma urasc pentru ca nu am mers dupa clasa a 9-a la Colegiul de muzica "St. Neaga" asa cum insista profa de flaut impreuna cu mama. Ma imaginam pe scena, ma imaginam cantand din nou la falut (de care in acel moment mi s-a facut foaarte dor), imi imaginam cum ma aplauda spectatorii, florile de la final, multumirile, iesirea. Apoi iarasi imi imaginam cum revin pentru bis, apoi iarasi aplauze, le multumesc si plec ... vise...vise cu flaut...care nu au mai fost sa fie.
Interpretata de Philipe Bride la o viola din 1710, Primavara lui Vivaldi, a spulberat orice regret, si mi-a reamintit cat de frumoasa este viata, cu toate ca toti avem vise neimplinite.

Si totusi, doza necesara de energie muzicala, mi-a redat-o anume iarna(nu iarna care tocmai a plecat, dar cea din Anotimpurile lui Vivaldi). Mi-am luat un ramas bun frumos de la iarna, si ma bucur ca voi revedea numai peste 9 luni. Insa pina atunci cu siguranta o mai ascult ...