Gînduri răzlete în ajunul nopţii

E noapte iarăşi.

Curând va veni momentul când în mintea mea, în gîndurile mele, în fiecare celulă din creerul meu leneş va pătrunde frica.


Deja dorm cu lumina aprinsă.

Noapte trecută am stins-o doar spre dimineaţă, pe la vreo opt când m-am trizit, am mers la baie, am stins lumina, şi în speranţa că mă voi pierde iarăşi în vise, m-am culcat sa adorm din nou.

Uneori să scap de frică mă ajută muzica. Îmi fac un playlist cu durata de vreo opt, zece ore şi mă ghibuiesc singură în patul meu rece şi mic.

Privesc peste geam, se observă doar luminile slabe din apartamentele din casa de vis a vis. De obicei, pot sa număr cîte lumini sunt aprinse la o anumită oră de noapte.

Cînd mă culc, am tendinţa să mă uit peste geam, să văd dacă cineva mai este treaz în casa de alături. Mă gîndesc oare ce mai face lumea la aşa ore de dimineaţă, pe la patru sau pe la cinci. Oare încă nu s-au culcat, sau deja sau trezit să meargă la lucru. Uneori, cînd deja mă obosesc şi mă gândesc că ar fi o idee bună să merg la culcare, ceilalţi...din casa de alături, deja fac toaleta de dimineaţa şi se pregătesc de o nouă zi. Eu însă, mă pregătesc de o nouă noapte.

Sunt în pat, mâinele sunt strînse în pumn, sau sunt pe piept. Mă simt mai bine cînd mă strîng mai compact. Unii numesc aceasta poză, poza copilului din uter. Cînd ne este frică avem tendinţa de a dormi în aşa poză involuntar. Cred că este vreo moştenire genetică, aşa ne simţim în siguranţă, mai înăuntru, departe de orice pericol extern.

Nu pot închide ochii, adică pot, dar nu pot să stau mult cu ei închişi. Îi deschid în continuu, deja am un ritm stabilit. Îi deschid, şi mă asigur dacă nu mai este nimeni în cameră, că sunt singură.

Uneori simt prezenţe străine, ca şi cum cineva m-ar urmări. Privesc peste geam. Perdelele lipsesc, încă nu le-am pus de cînd am făcut reparaţie. În cameră este lumina aprinsă, aşa că nu pot vedea ce se întîmplă afară. Observ numai o creangă de viţă-de-vie uscată, care la bătaia vântului işi joacă frunzele, făcîndu-le să tremure, precum tremur şi eu toată.

Tremur înăuntru, discomfort, nesiguranţă, frică. Inchid ochii, întuneric. Deschid ochii şi privesc iarăşi la fereastră. Florile lipsesc de pe pervaz, în schimb este plin cu jucărele, dăruite de mama. Sunt două calendare cu file, ambele fiind cu mult în trecut. Nişte decoraţii de crăciun cu toate că suntem deja in toamna, şi doi Dumnezei aduşi din India, Ganesh şi Lakshmi. Lîngă raperul negru, bine, aş putea fi spus şi de culoare, dar este doar o jucărică care cîntă, sta icoana sfinţită a Măicii Domnului, la fel cadou de la mama.

Examinez fiecare obiect, încerc să-mi obosesc privirea. Treptat, ochii se fac din ce în ce mai grei. Însă deschizîndu-i iarăşi văd nişte umbre pe pereţii de culoare ros. Umbre, cărora imaginaţia mea bolnavă le găseşte nişte forme, ca mai apoi să-i fie frică de ele. Mă întorc pe altă parte. Cînd eram mică, înainte de somn spuneam întotdeauna rugăciunea Tatăl Nostru. Au trecut deja ani buni de cînd am pierdut acest obicei.

În schimb încerc să visez ca să adorm în vise. Totul în jur e verde, e linişte, mă legăn într-un scrînciob, sunt îmbrăcată în alb, şi văd marea. Nu departe, este o casă. Este pustie, nu e nimic în ea, nici mobilă, nici măcar un pat, nimic.
E frumoasă şi pustie, numai perdelele de culoare albă se mişcă în ritmuri tantra.
Mă concetrez în mişcarea lor în adierea brizei. Simt aerul curat, totul e curat, e alb şi verde.

Adorm, adorm.

Pentru a scapa de frică imi creez singură această privelişte.
Eu sunt Dumnezeul ei. Eu am creiat iarba moale pe care calc sa ajung la scrînciob, eu am creat vîntul cald ce îmi răsfaţă pielea şi îmi încurcă părul, eu am creat marea ce în departare sclipeşte reflencînd norii, care tot eu i-am creat.
Eu sunt Dumnezeul visului meu. Dumnezeu poate alunga frica, şi dacă eu sunt Dumnezeu în vis, atunci cel puţin acolo o alung. Mă pierd în propria creaţie. Mă dau în leagăn. Totul e atât de calm, cald şi placut. Am scapat de orice sentiment ce îmi zgîrea sufletul.

Adorm. Dorm.

Cu fiecare început de zi, mai bine zis de amiază, îmi propun să schimb ceva în viaţa mea plină de plictiseală. Însă eşuez. Totul se repetă. Aceleaşi activităţi. Aceiaşi oameni. Aceaşi mîncare. Aceleaşi ţigări, haine, şi aceleaşi dorinţe.
Dorinţe ce nu se schimbă. Chiar şi ele deja au devenit plictisitoare. Nu îmi găsesc rostul. Sunt inutilă. Îmi pierd existenţa între patru pereţi.

Mă gîndesc. Fac planuri. Însă puţin acţonez. Aştept inspiraţia. Însă ea vizitează pe alţii şi intra rar pe la mine.

Reflectez asupra vieţii, învii amintirile, le trăiesc din nou.

Mă gîndesc unde am greşit, analizez dacă am adus bucurie, am inspirat speranţă, am pus pe gînduri, sau am motivat alţii să-şi găseacă fericirea şi s-o trăiască.

Îmi aduc aminte cine sau ce m-a facut fericită pe mine...adorm.